Afacere suspectă, afacere prosperă. Despre oportunitatea urbanismului derogator

Rezumat

Fiind o temă de drept administrativ în general extrem de discutată și contestată, „oportunitatea” de a emite/adopta un act administrativ nu a făcut încă obiectul unei analize în domeniul dreptului urbanismului întrucât, în măsura în care, se remarcă doar câteva raționamentul disparat în jurisprudență cu privire la acest subiect. Încercarea de a identifica dacă există „discreție” în materie de urbanism – adică o anumită libertate a organelor administrației publice locale de a trasa, în limitele legii, diverse direcții de dezvoltare urbană printr-un plan urbanistic zonal (PUZ), derogatorie. din viziunea urbanistică inițială stabilită de planul urbanistic general (PUG) și regulamentul local de urbanism (RLU) –, mai întâi am observat că, în principiu, se pot trasa cel puțin trei perspective distincte asupra oportunității: oportunitatea „urbanistică”. în sens tehnic (referit de stabilirea sau modificarea regulilor de construcție în zona reglementată); oportunitatea „socială” (legată de cântărirea opțiunilor exprimate de titularii de drepturi de proprietate imobiliară în aceeași zonă); oportunitatea „financiară” (legată de necesitatea inițierii și finanțării de noi documente de urbanism, care presupune cheltuirea banilor publici).  corect. 
Then, we tried to identify the legal limits of these powers of appreciation in the matter of derogatory urban planning, starting from the provisions of Law no. 350/2001, regarding the regulatory field of the PUZ and its relations with the PUG: there are, therefore, urban planning rules that by law cannot be established by the PUZ; other times, the PUG prohibits derogatory rules; finally, even if some exemptions are allowed, the law sometimes establishes their maximum limit. At the same time, it was necessary to analyze the existing relationships between the right of the authority to condition and limit by its own will the urban regulation through PUZ and the right to private property, whose attributes are to be “shaped”, following the adoption of a legal PUZ: augmented, limited or, in certain extreme situations, even suppressed by the refusal of the administrative authority to approve this documentation. Starting from the jurisprudence of the Constitutional Court in the matter of the regime of private property rights, we came to the conclusion that property cannot be regulated by a normative administrative act having legal force inferior to the law, unless this manifestation of administrative will directly implements the law. The conclusion is also supported by the recent jurisprudence in the matter of derogatory urban planning, from which a second conclusion emerges: a certain limit of the property right first must be abstractly provided by a legal text, and only after it can be established concretely through an administrative act. The project of the future Urban Planning Code was, in turn, an important step in our analysis, as this future codified rules also address urban planning limits and prohibitions; the general conclusion is that the possible limitations of the right to private property drawn by normative administrative acts must be permitted by law and, most importantly, must be instituted in respect of the principle of minimum interference in the exercise of this fundamental right.
Apoi, am încercat să identificăm limitele legale ale acestor puteri de apreciere în materia urbanismului derogatoriu, plecând de la prevederile Legii nr. 350/2001, privind domeniul de reglementare al PUZ-ului și relațiile acestuia cu PUG: există, așadar, reguli de urbanism care prin lege nu pot fi stabilite de PUZ; alteori, PUG interzice regulile derogatorii; în fine, chiar dacă sunt permise unele scutiri, legea stabilește uneori limita maximă a acestora. Totodată, a fost necesar să se analizeze raporturile existente între dreptul autorității de a condiționa și limita prin voință proprie reglementarea urbanistică prin PUZ și dreptul de proprietate privată, ale cărui atribute urmează să fie „configurate”, în urma adoptarea unui PUZ legal: majorat, limitat sau, în anumite situații limită, chiar suprimat prin refuzul autorității administrative de a aproba această documentație. Plecând de la jurisprudența Curții Constituționale în materia regimului drepturilor de proprietate privată, am ajuns la concluzia că proprietatea nu poate fi reglementată printr-un act administrativ normativ cu forță juridică inferioară legii, decât dacă această manifestare de voință administrativă pune în aplicare direct. legea. Concluzia este susținută și de jurisprudența recentă în materie de urbanism derogatoriu, din care reiese o a doua concluzie: o anumită limită a dreptului de proprietate trebuie mai întâi prevăzută în mod abstract de un text legal, și numai după ce poate fi stabilită concret prin un act administrativ. Proiectul viitorului Cod de Urbanism a fost, la rândul său, un pas important în analiza noastră, întrucât aceste viitoare reguli codificate abordează și limitele și interdicțiile de urbanism; concluzia generală este că eventualele limitări ale dreptului de proprietate privată trasate prin acte administrative normative trebuie să fie permise de lege și, cel mai important, trebuie instituite cu respectarea principiului ingerinței minime în exercitarea acestui drept fundamental.
Pentru a determina organele administrative care pot aprecia oportunitatea adoptării documentelor de urbanism (PUZ) derogatoriu, a fost necesară identificarea regulilor de competență administrativă în materie de urbanism. Pornind de la premisa că singurele organe administrative care dețin (parte din) această competență sunt arhitectul șef, primarul și consiliul local, am continuat să analizăm împărțirea acestei competențe între ele. O primă concluzie este că evaluarea oportunității „tehnice” (urbanistice) aparține exclusiv arhitectului-șef (primarul care aprobă avizul arhitectului șef are doar competența de a verifica legalitatea procedurii, respectiv a respectării prevederilor limitele legale ale exercitării puterii discreţionare); apoi, puterea de apreciere a organului deliberativ local, consiliul local, care nu există în toate situațiile, se limitează la anumite aspecte de oportunitate „socială”. Astfel, unitatea voinței proprietarilor în zona reglementată privează autoritatea administrativă de marja ei de apreciere, o voință împotriva acestei voințe sociale echivalând cu o încălcare a dreptului de proprietate privată.
Dar chiar și în ipoteza în care nu există unitate de voință socială, opiniile exprimate de proprietari fiind divergente, puterea de apreciere a elementelor de oportunitate „socială” nu există în toate situațiile, ci doar atunci când divergențele au alte cauze. decât încălcarea substanţei („dimensiunile fizice”) dreptului de proprietate privată aparţinând unor localnici prin intermediul viitoarei documentaţii de urbanism. În acest caz (întâlnit în ipoteza zonelor de urbanizare care duc la reconfigurarea parcelelor în zona reglementată), este în joc însăși substanța dreptului de proprietate privată; deci, fiind vorba de legalitate, nu poate exista nicio putere de apreciere cu încălcarea acestui drept. Or, într-o astfel de situație, singura soluție pentru administrația publică este exproprierea terenurilor ai căror proprietari se opun urbanizării. În final, studiul analizează prerogativele cu caracter important în peisajul urbanismului derogatoriu – judecătorul de contencios administrativ – căruia i se sesizează adesea o eventuală încălcare, prin decizia administrativă de aprobare sau respingere a unei documentații de urbanism, a unei limita dreptului de proprietate privată. Într-un asemenea caz, judecătorul ar putea descoperi existența unui exces de putere, mai exact, în ipoteza că o astfel de limitare, stabilită printr-un act administrativ normativ, atinge regimul general al proprietății private, și, în același timp, încalcă principiul proporționalității și principiul ingerinței minime în exercitarea acestui drept subiectiv fundamental.