Succinte consideraţii cu privire la procedura vânzării bunului supus partajului de către executorul judecătoresc

Rezumat

Procedura de partaj judiciar este o instituție relativ frecventă în practica judiciară, tocmai pentru că starea de coproprietate este privită ca o anomalie, adică ca o limitare reală a exercitării depline a atributelor de proprietate asupra unui bun. În cazul în care niciunul dintre coproprietari nu solicită atribuirea bunului sau, chiar dacă acesta a fost atribuit provizoriu, sumele datorate celorlalți coproprietari nu au fost înregistrate în termenul stabilit, instanța, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind în același timp dacă vânzarea va fi efectuată de părțile de bunăvoie sau de către executorul judecătoresc. Prezentul articol își propune să evidențieze provocările practice care pot apărea pe parcursul procedurii de vânzare a bunului supus partajului de către executorul judecătoresc, în cazul în care părțile utilizează prerogativa conferită de alineatul (5) al articolului 992 din Codul de procedură civilă, în sensul de a ajunge la un acord potrivit căruia vânzarea bunului supus partajului nu se va face sub un anumit preț - un acord care, în sine, pare a fi „o bună înțelegere”. În ciuda acestei aparențe, în cele din urmă, acest acord poate conduce la eșecul procedurii de vânzare la licitație, cu consecința că instanța va dispune clasarea dosarului, iar starea de coproprietate va fi astfel perpetuată. De aici, reflecția - oarecum surprinzătoare, poate - că, în acest caz, posibilitatea recunoscută de legiuitor de a impune, prin acordul lor de voință, un preț al bunului sub care vânzarea nu se poate face, deși pare un privilegiu, în realitate, se poate dovedi a fi o opțiune irealizabilă, întrucât părțile nu își văd realizată dorința de a se elibera de „chingile” coproprietății.