Natura şi conţinutul obligaţiei de a asigura transmiterea proprietăţii bunului altuia

Rezumat

În ciuda controversei privind recunoașterea validității vânzării bunului altuia indiferent de nuanțe, atât doctrina, cât și jurisprudența admit că, cel puțin în anumite situații, vânzarea bunului altuia este valabilă în conformitate cu dispozițiile noului Cod civil. În aceste condiții, este necesar să se analizeze obligația care se naște pentru înstrăinătorul bunului altuia. Primul pas al acestei analize, pe care îl vom face în acest studiu, este stabilirea conținutului și naturii acestei obligații. Astfel, vom stabili relația dintre reglementarea generală privind executarea obligațiilor cu privire la bunurile altuia și reglementarea specială privind obligația vânzătorului bunului altuia, ocazie cu care vom constata că gradul mai ridicat de detaliere a acestei din urmă reglementări și caracterul său special, dar nu derogatoriu, impun ca dreptul comun să fie completat de norma specială - ceea ce ne va determina să urmăm terminologia legiuitorului din art. 1683 alin. (1) C. civ. și anume aceea de obligație de asigurare a transferului de proprietate. În cele ce urmează, vom arăta că printre modalitățile de îndeplinire a acestei obligații se numără, pe lângă executarea concretă a obligațiilor de a da, și acele acțiuni ale înstrăinătorului care creează pentru cumpărător condițiile pentru dobândirea bunului printr-un mod original de dobândire. La acest comportament specific obligației de a face se poate adăuga și comportamentul constând în determinarea terțului proprietar să ratifice vânzarea. În aceste condiții, concluzia nu poate fi decât că obligația de a asigura transferul de proprietate este o obligație alternativă, al cărei obiect constă într-o prestație de a da și o prestație de a face.