Metamorfoza bunelor moravuri
Cuvinte cheie:
bună-credință, bune moravuri, cauză ilicită și imorală, coabitare, coabitare, clauze generale, demnitate, drepturi fundamentale, integritate jurisprudențială, integritate legislativă, interes general, interes privat, interes privat, interes public, morală și drept, morală publică, norme imperative, nulitate absolută, obiect ilicit și imoral obiect, ordine publică, ordine publică expresă, ordine publică modernă, ordine publică virtuală, căi de atac, sancțiuniRezumat
Conceptul de „bune moravuri”, astfel cum este surprins de articolele 11 și 1.169 din Codul civil, merită toată atenția chiar și în epoca dreptului contemporan. Departe de a fi o noțiune învechită care trebuie considerată în cel mai bun caz demnă de a fi absorbită de superconceptul de ordine publică, ea se dovedește a fi un reper valoros al dreptului privat. „Bunele moravuri” sunt canalul de comunicare între drept și morala publică, conceput pentru a proteja valorile patrimoniale ale comunității sau ale individului, dar de interes general, dovedind astfel capacitatea „impresionantă” a moralei asupra dreptului, prin puterea judecătorului. În realitate, „bunele moravuri” se deosebesc de politicile publice prin faptul că acestea presupun importul unui standard moral extrajuridic de comportament, care devine juridic datorită jurisprudenței, în timp ce politicile publice au un caracter endogen, indiferent dacă este vorba despre o politică publică expresă sau pozitivă sau politică publică virtuală (care trebuie căutată prin interpretare în textele de drept pozitiv). Din perspectiva tehnicii juridice, „bunele moravuri” constituie o matrice cu funcție de modelare a raporturilor juridice și cu un conținut care variază în timp și spațiu. Investigarea evoluției în timp a acestui conținut arată o schimbare radicală a punctului de vedere al judecătorului în ultimele trei-patru decenii: abandonarea interdicțiilor privind moravurile sexuale ale societății și promovarea unor noi valori individuale și comunitare centrate în jurul drepturilor fundamentale și o nouă morală laică a afacerilor, în care datoria de bună-credință își poate continua „a doua mare carieră”. Concluzia prezentării de mai jos este că noțiunea juridică de „bune moravuri” este o clauză generală cu funcții juridice importante, care nu ar trebui nici abandonată, nici înlocuită, care nu este depășită deoarece anumite componente ale conținutului său s-au schimbat și/sau au fost înlocuite cu altele noi, ci este perenă în funcția pe care o îndeplinește. Această funcție este necesară pentru a supraviețui, pentru a asigura, într-un sistem codificat de drept, o flexibilitate necesară - în sensul capacității de a se adapta la noile cerințe morale.
