De ce despre educaţia juridică?

Rezumat

Cum educăm în domeniul juridic? 33 de ani de la căderea regimului totalitar în România, această întrebare rămâne fundamentală pentru învăţământul juridic românesc. Invoc acest eveniment, căderea comunismului, pentru că ştiinţele juridice sunt printre singurele ştiinţe umane care nu şi‑au făcut un examen critic al modului în care acest regim totalitar a influenţat învăţământul juridic. Pentru unii dintre noi pare o întrebare inutilă, se invocă o continuare a unei „tradiţii de învăţământ”, pentru alţii, cu siguranţă, nu este astfel, în măsura în care cel puţin disciplinele dreptului public, dreptul constituţional sau internaţional public au fost profund afectate. Dacă filosoful francez Pierre Manent spunea că problema majoră a filosofiei politice a secolul al XX‑lea este faptul că nu a fost analizată natura reală a regimului comunist, noi cei din ştiinţele juridice româneşti am avut uneori tendinţa de a ne comporta ca şi cum regimul nu ar fi existat.

Două fenomene au marcat profund studiul ştiinţelor juridice după căderea comu­nismului: explozia fără precedent a facultăţilor de drept şi a studenţilor de la drept, de la promoţii de ordinul a două sute, la promoţii de zecii de mii de absolvenţi. Această explozie, determinată şi de cerinţele pieţei, nu a putut fi însoţită de asigurarea unei calităţi egale a învăţământului. În anumite facultăţi, am asistat la o scădere vertiginoasă a calităţii învă­ţămân­tului juridic. Al doilea fenomen este încercarea de a recupera tradiţia juridică interbelică, considerată, pe bună dreptate, „generaţia de aur” a gândirii juridice româneşti. Recuperarea scrierilor acestor jurişti, educaţi aproape în exclusivitate în Franţa, nu a fost întotdeauna însoţită de gândire critică sau de punerea în contextul în care au fost scrise. Totuşi, reluarea legăturilor cu facultăţile francofone a determinat crearea de noi instituţii, cum ar fi Colegiul Franco‑Român, care a permis o mare deschidere, în paralel cu primele generaţii de studenţi care au putut studia în străinătate, ca urmare a acestor acorduri. În acest fel, s‑ar putea începe crearea unei „societăţi deschise” în studiile juridice, dacă este să utilizăm expresia lui Karl Popper. Eu însămi aparţin primei generaţii de studenţi care au putut pleca să studieze în Franţa.

Un alt fenomen aparent benefic a fost posibilitatea dată profesorilor de la drept de a practica dreptul. Am putea crede că aceasta va fi determinat apropierea studiului juridic de practica juridică şi, într‑o anumită măsură, cred că a şi făcut‑o. Dar a dus şi la o apetenţă prea mare pentru practica juridică a unor profesori, uneori în detrimentul cercetării. Pe de altă parte, această măsură a fost singura care a permis ca un număr foarte mare de practicieni să predea, astfel încât să acopere cerinţele noului învăţământ privat din Romania.

O întrebare pe care foarte puţini şi‑au pus‑o după anii ‘90 a fost ponderea cercetării în învăţământ. Este salutară crearea centrelor de cercetare, dar trebuie urmărit în ce măsură acestea au fost mai mult decât „forme fără fond”, care este valoarea ştiinţifică a acestora într‑un circuit juridic universal. De aceea, este poate mai important să scrii lucrări care se pot integra într‑un circuit universal decât cursuri care pot diferi foarte puţin unele de altele. Este o axiomă a învăţământului din Uniunea Europeană, care repre­zintă încă o dilemă pentru noi, dovadă că şi chestionarul nostru are o astfel de întrebare. În lumea juridică occidentală, ceea ce este important este originalitatea unui profesor, dovedită de ideile pe care le poate avea, chiar şi într‑o recenzie. Este, de exemplu, modul în care a fost recrutat un profesor de la Harvard. În Romania, se publică puţine monografii, cele mai multe sunt teze de doctorat.

 Apropo de întrebarea noastră referitoare la locul, după mine marginal, al dreptului european şi al dreptului internaţional în programa analitică, trebuie să remarcăm că foarte multe facultăţi europene şi internaţionale propun astăzi programe de drept global. Academicienii şi practicienii dreptului din ultimele decenii pun tot mai mult accent pe aşa‑numita „globalizare” a educaţiei juridice. Tendinţa globală este evidentă pe site‑urile web ale facultăţilor de drept din întreaga lume, multe facultăţi de drept concurând pentru a fi cele mai „globale” în ceea ce priveşte facultatea, curricula, metodele de predare şi stu­denţii lor. Asistăm la fluxuri transfrontaliere crescute de profesori şi studenţi, predarea disciplinelor juridice transnaţionale, dezvoltarea unor forme particulare de practică didactică, cum ar fi cea juridică, clinici, accent explicit pe clasamentele transnaţionale şi pe comunităţile academice transnaţionalizate care împărtăşesc metode şi abordări de predare şi cercetare în diferite domenii ale dreptului^[1].

„În era globalizării, educaţia juridică a depăşit graniţele naţionale. Provocările juri­dice cu care se confruntă şi practica dreptului au devenit din ce în ce mai globale în carac­ter. O perspectivă internaţională este o componentă fundamentală a competenţelor necesare pentru fiecare avocat şi profesor de drept. Distinşii noştri profesori sunt educaţi la universităţi de renume precum Oxford, Cambridge şi Harvard, doar pentru a numi câteva. Agenda noastră de cercetare şi publicaţiile noastre sunt la fel de bine clasate”. Aşa sună prezentarea unor astfel de programe.

„Legea” se poate referi la una sau la mai multe dintr‑un grup de practici; se poate referi, de asemenea, la un obiect de studiu. A preda dreptul ca un grup de practici în­seamnă a preda dreptul ca un instrument – ​​un mijloc pentru un scop, ar spune profesorul Tamanaha. A preda dreptul ca obiect de studiu înseamnă a preda dreptul pentru a spori cunoştinţele. Îmbunătăţirea cunoştinţelor este un scop, desigur, dar într‑un sens diferit^[2].

În paradigma actuală a educaţiei juridice, prestigiul academic al unei şcoli este apro­ximativ invers proporţional cu gradul în care predă dreptul ca practică, mai degrabă decât ca obiect. Un doctorat semnalează prestigiul facultăţii; un număr echivalent de ani petre­cuţi ca partener al unei firme de avocatură nu o face. Mai probabil, o astfel de activitate ar fi prezumtiv descalificatoare pentru o poziţie de titularizare, pe baza teoriei că atât de mult timp petrecut pe sarcini banale ar înăbuşi creativitatea necesară pentru a obţine noi perspective asupra legii^[3].

^[1] B. Garth, G. Shaffer, The Globalization of Legal Education: A Critical Perspective, în B. Garth, G. Shaffer (eds.), The Globalization of Legal Education, Oxford University Press, 2022.

^[2] D. McGowan, Legal Education and the Ethics of Acceptance (June 14, 2018), San Diego Legal Studies Paper No. 18‑354, disponibil pe SSRN la adresa https://ssrn.com/abstract=3196465.

^[3] Ibidem.