Mandatarul fără reprezentare – un potentior căzut în dizgraţie

Rezumat

Acest studiu își propune să ofere o perspectivă diferită asupra unei probleme îndelung dezbătute în dreptul civil, calificarea agenției fără reprezentare ca ipoteză de simulare. Analiza cuprinde o expunere cuprinzătoare a principalelor eforturi consacrate instituției simulației în general, a speciilor sale, simulația convențională și unilaterală, dar și simulația subiectivă relativă cu formele sale de interpunere fictivă și mandat fără reprezentare, alături de noțiunea de putere specială de și fără reprezentare.
Noțiunea de putere specială își revendică cu tărie locul printre prerogativele juridice, alături de dreptul subiectiv civil și libertățile speciale, având în vedere tratamentele doctrinare izolate. Contractul de mandat fără reprezentare este una dintre sursele prerogativelor puterii speciale fără reprezentare. Tratarea comparativă a trăsăturilor specifice ale simulației și ale puterii (de reprezentare) relevă imposibilitatea de a califica mandatul cu și fără reprezentare drept o formă de simulație.
În același timp, caracteristicile specifice ale mandatului fără reprezentare care pot fi deduse din reglementarea sa în Codul civil actual se explică cu ușurință prin recunoașterea efectelor prerogativelor puterii speciale care decurg din acest contract. Astfel, cauza imediată a contractului, imposibilitatea de a confunda convenția simulatorie cu efectele contractului de mandat fără reprezentare, absența unui veritabil caracter ascuns al contractului în sensul unui act secret, efectele acțiunii în constatarea simulației, absența unui raport juridic direct între terț și mandant justificat de absența reprezentării și nu de caracterul ascuns al mandatului sunt, printre altele, argumente în sprijinul imposibilității de a califica mandatul fără reprezentare drept o ipoteză de simulație relativă subiectivă.