Un drept autonom al contractelor electronice sau al comerţului electronic?

Rezumat

Abilitatea informatizării de a penetra toate ungherele vieţii publice şi private este, în zilele noastre, în acelaşi timp, încurajantă şi disuasivă. Încurajantă, pentru că animă speranţa progresului tehnologic şi convingerea simplificării vieţii de zi cu zi. Descurajantă însă, din pricina vitezei ameţitoare cu care schimbările se produc, ca şi din pricina sen­zaţiei de lipsă crescândă de control pe care utilizatorul conştient şi analitic o are sau o poate avea faţă de instrumentele create de el însuşi.

După standardele revoluţiilor industriale, începând cu anii ’70, sub ochii noştri s‑a produs o schimbare de o asemenea anvergură, generată de automatizarea informatică a producţiei de masă, încât fenomenul poate fi calificat ca revoluţie. Această mutaţie nu a fost decât preambulul unei transformări de şi mai mare amploare, produsă într‑un ritm debordant şi frenetic de apariţie a noutăţilor. Aşa‑zisa „revoluţie 4.0” este, în realitate, o revoluţie digitală care marchează o schimbare radicală faţă de trecutul tehnologic, cu toate consecinţele pe care le poate genera, în domenii dintre cele mai diverse. Perspectiva optimistă vede în această „meta‑mutaţie” o eră în care implementarea tehnologiei inteli­gente în toate mediile generatoare de venit şi consum, prin interconectarea maşinilor inteligente, derularea automatică a tuturor proceselor tehnologice şi a tuturor serviciilor, este menită să scutească omul de multe decizii de oportunitate şi să îi simplifice substanţial viaţa.

Economic, revoluţia digitală a antrenat o severă mutaţie în structura şi substanţa pieţelor tradiţionale aşa cum erau cunoscute, teoretizate şi înţelese, prin apariţia feno­menului „economiei de platformă”^[1] sau al „economiei colaborative”^[2]. Poate că şi această metamorfoză este doar pasul spre o altă revoluţie, de această dată „cuantică”, anunţată pentru intervalul 2025‑2035 şi despre care se spune că va face loc unei noi generaţii de computere („cuantice” şi ele), a căror abilitate de a digera problemele complexe ale necesităţilor umane va fi tot mai mare şi tot mai independentă^[3].

Departe de a ne lăsa antrenaţi în dezbaterea privind semnificaţia istorică, economică şi socială a acestei revoluţii industriale în ansamblul ei (o analiză care probabil că nu poate fi specifică cercetării în drept), am încercat să surprindem, prin colecţia eseurilor din acest volum, câteva dintre provocările pe care revoluţia digitală le‑a lansat către dreptul comun, respectiv a modului în care noile concepte interacţionează cu cele cunoscute tradiţional: de la proprietatea clasică la proprietatea incorporală, de la contractul – produs al voinţei determinate, la contractele inteligente aparent autonome şi autoderulabile şi până la tensiunile pe care le provoacă în înţelegerea şi aplicarea autonomiei personale sau, mai exact, a libertăţii personale^[4] aceste noi realităţi. Oare transformările anunţate şi constatate în viaţa de zi cu zi, implacabile şi parţial scăpate de sub controlul legislativ curent, sunt atât de consistente conceptual încât să ducă nu doar la o perturbare, ci chiar la o înlocuire a conceptelor juridice tradiţionale^[5]?

Volumul de faţă este rezultatul unor bune intenţii de cercetare juridică. El este menit să atragă atenţia comunităţii juridice din România asupra provocărilor lansate de evoluţia societăţii informatice şi de posibilele schimbări de anvergură pe care le poate antrena în dreptul tradiţional. Ideea care stă în spatele textelor este legată de verificarea rezistenţei dreptului comun la noile formule juridice, ca şi/sau de abilitatea acestuia de a se remodela după exigenţele moderne ale societăţii informaţionale. De aceea, una dintre întrebările persistente (regăsibile de‑a lungul unora dintre studiile reunite în volum) este dacă se poate vorbi de un drept al contractelor electronice sau de un drept al comerţului elec­tronic. Sau, mai general, se poate vorbi de un drept al societăţii digitale menit să regle­menteze varii aspecte, de la proprietatea şi controlul asupra elementelor digitale, contrac­tele digitale, răspunderea pentru produsele digitale, pentru „actele şi faptele” inteligenţei artificiale^[6], protecţia datelor cu caracter personal^[7] şi până la digitalizarea procedurilor curente în dreptul societar, în dreptul procesual, în dreptul public etc.?

Răspunsul aproximativ şi, de altfel, premisa de la care am pornit este aceea că, dacă putem vorbi, pentru motive practice sau euristice, de un drept al contractelor electronice, la fel de bine cum am putea vorbi şi de un drept al comerţului electronic sau de un alt drept al „specificităţilor” juridice^[8], nu putem vorbi din perspectivă tehnico‑juridică de un drept autonom al contractelor electronice (sau al inteligenţei artificiale sau al comerţului electronic).

Simpla reglementare a specificităţilor (care pot îmbrăca formula unor excepţii) unor anumite domenii ale dreptului nu atrage cu necesitate concluzia autonomiei dreptului aferent acelui domeniu de reglementare. În consecinţă, astfel cum au subliniat autori reputaţi, denumiri precum „contracte informatice” sau „contracte electronice”, respectiv „conţinut electronic”, „servicii electronice” şi o întreagă listă terminologică specializată sunt, în realitate, doar „expresii descriptive”^[9], rămânând ca juristul să îşi îndeplinească misiunea de a identifica modul în care acest drept specializat se supune principiilor generale ale dreptului comun. În cazul României, acest drept comun nu este altul decât cel al Codului civil, iar principiile sale generale sunt tocmai cele enunţate direct sau indirect de acesta^[10]. Astfel cum se va vedea în unele dintre studiile care urmează, chiar concepţia creatoare a legiuitorului în materie este permanent raportabilă la dreptul comun, fie că ne referim la legiuitorul european, fie că ne referim la cel naţional.

În ceea ce priveşte conţinutul volumului, acesta este marcat de varietate şi incompletitudine. Aceste potenţiale neajunsuri ar putea fi eliminate prin volume dedicate unor studii specializate. Deocamdată, limitele dorinţei de a scrie a juriştilor din România ne‑au obligat la un volum eclectic. Aceleaşi limite ne‑au împiedicat, pe de altă parte, să oferim o imagine completă (cel puţin din punct de vedere juridic) a provocărilor venite din partea instrumentelor electronice. Suntem însă convinşi că, în pofida neajunsurilor sale, acest volum va constitui o sursă de auto‑verificare a raţionamentelor juridice utilă pentru juriştii din România.

Temele abordate sunt legate de dezbaterile curente din practica juridică româ­nească, accelerate şi accentuate de avansul informatic extrem petrecut în ultimii 2 ani şi de noutăţile legislative în materie, relativ lăsate în suspensie în aceiaşi ultimi 2 ani. De pildă, unul dintre mecanismele despre care se spune că reclamă o autonomie a dreptului contractelor electronice îl constituie aşa‑numitele „smart contracts” şi regulile specifice aplicabile acestora. De asemenea, noţiunea vecină sau juxtapusă de tranzacţionare electronică algoritmică are aceeaşi abilitate de a revendica un loc aparte în sectorul
supus dezbaterii. Mai multe studii (Lucian Bercea, Cristian Botu, Radu N. Catană,
Ioan Şumandea‑Simionescu) sunt dedicate acestei problematici (lăsând la o parte inter­sectarea altor studii cu acelaşi subiect). Un alt subiect – foarte provocator pentru comerţul electronic şi care se dovedeşte extrem de prezent pe piaţa noastră – este cel al cripto­monedelor. Acest „produs” electronic incorporal provoacă dreptul tradiţional atât din perspectiva proprietăţii, cât şi din cea a teoriei contractului, respectiv a teoriei contrac­telor speciale. Din nou, cel puţin două studii sunt dedicate acestei tematici, unul aspectelor definitorii ale noţiunilor de bani şi criptomonedă (Radu Rizoiu), altul aplicaţiilor practice şi ecourilor jurisprudenţiale ale noţiunii (Cristian Paziuc). Continuând, ne putem aminti că, cel puţin înainte de criza pandemică începută în martie 2020, preocuparea europeană şi românească pentru protecţia datelor cu caracter personal era acută şi implementarea regulilor atent urmărită de autorităţile competente. Provocările pe care le aduce noţiunea de „date personale” ca produs sau ca bun în sens economic, respectiv juridic sunt astăzi remarcabile, mai ales în contextul apariţiei unei categorii contractuale noi care presupune schimbul de conţinut digital versus date cu caracter personal ce urmează să fie folosite în scopuri comerciale. Un studiu remarcabil şi onorant pentru acest volum, care atinge şi tema indicată, dar care oferă o arie de acoperire mult mai consistentă, se regăseşte şi el în acest volum (Rainer Kulms). Pe de altă parte, tematica este atinsă şi de comentariile instrumentelor europene care abordează transferul‑schimb de date cu caracter personal (în principal, Dan‑Adrian Cărămidariu). O altă temă, consecvent urmărită în volum, este cea a transferului de conţinut digital şi de servicii digitale – două studii (Sorana Suciu, Ionuţ‑Florin Popa) sunt dedicate noţiunilor de conformitate, respectiv de furnizare, astfel cum acestea sunt surprinse de legiuitorul european în Directiva (UE) 2019/770 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2019 privind anumite aspecte referitoare la contractele de furnizare de conţinut digital şi de servicii digitale, respectiv, indirect, în Directiva (UE) 2019/771 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2019 privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare de bunuri, de modificare a Regulamentului (UE) 2017/2394 şi a Directivei 2009/22/CE şi de abrogare a Directivei 1999/44/CE. Întrucât, în intervalul scurt de timp dintre finalizarea studiilor şi publicare, legiuitorul român a realizat şi transpunerea celor două directive prin O.U.G. nr. 141/2021 privind anumite aspecte referitoare la contractele de furnizare de conţinut digital şi de servicii digitale şi prin O.U.G. nr. 140/2021 privind anumite aspecte referi­toare la contractele de vânzare de bunuri, aceste două studii au fost suplimentate cu un scurt comentariu privind modalitatea de transpunere a Directivei 2019/770, precum şi cu un tabel de corespondenţe între instrumentul european şi legislaţia naţională aferentă, respectiv comentariile prezente în studiile publicate în materie în cadrul Revistei române de drept privat. O eventuală dezbatere substanţială ar avea de suferit, în condiţiile în care comerţul electronic este mai cu seamă transfrontalier, dacă problemele de drept interna­ţional privat ar fi omise din discuţie. De aceea, în volum se regăseşte o bună invitaţie la dezbatere în studiul Alinei Oprea dedicat aspectelor de drept internaţional privat privind protecţia consumatorului în comerţul electronic transfrontalier. Protecţia consuma­torului în contractele la distanţă presupune verificarea unui drept devenit „fundamental” la retragerea consimţământului. În materia contractelor electronice, această temă face obiectul unui interesant studiu al Juanitei Goicovici.

Câteva teme speciale fac şi ele obiectul acestui volum. De pildă, probaţiunea în litigiile izvorâte din contractele electronice oferă o dimensiune procesuală interesantă asupra acestui subiect (Ioan Ilieş Neamţ). Platformele online şi, în general, comerţul de platformă constituie una dintre marile provocări ale dreptului în faţa noilor realităţi digitale – regăsim un studiu interesant în această privinţă în volumul de faţă (Mihai Cărăbaş).
În fine, plăţile electronice ocupă un loc important în economia digitală, astfel încât probabil că vor fi considerate utile consideraţiile dedicate de un studiu acestui subiect (Georgiana‑Adina Duma, Ioan Şumandea‑Simionescu).

Schimbările erei digitale pot să ne placă, pot să ne displacă, ambele în tot sau în parte, dar realitatea este că ele par implacabile. De aceea, juristul trebuie să înţeleagă că dreptul trebuie să fie neutru şi, totodată, să confere un plus de confort şi securitate tuturor utili­zatorilor de conţinut sau servicii digitale şi că, cel puţin din această perspectivă, cerce­tarea juridică sintetizată în acest volum se poate dovedi utilă. Desigur, numeroase subiecte de cercetare sunt efectiv absente din acest volum, deşi ar fi meritat o analiză. Astfel cum am amintit, volumul de faţă rămâne o invitaţie la cercetare.

[1] V. A. De Franceschi, R. Schulze, Digital Revolution – New Challenges for Law: Introduction, în A. De Franceschi, R. Schulze, Digital Revolution – New Challenges for Law, C.H. Beck/Nomos, München, 2019, p. 5 şi urm.

[2] V. Ph. Le Tourneau, Contrats du numérique: informatiques et électroniques, Dalloz, Paris, 2020, p. 12, nr. 011.17.

[3] V. Ph. Le Tourneau, op. cit., p. 5 şi urm., nr. 011.13.

[4] „The digital revolution is a double‑edged sword for personal autonomy, that still consider the lodestar of the law. Shall the digital revolution pave the way to an expansion of personal autonomy, or shall it be the factor that will finally bury it? There is no obvious answer to this question (…)”
(v. M. Graziadei, Personal autonomy and the digital revolution, în A. De Franceschi, R. Schulze, op. cit., p. 17. V. şi G. von Westphalen, Individual Human Autonomy: The Rule of Law v. the Rules of Smart Technologies and their Inherent Manipulations, în A. De Franceschi, R. Schulze, op. cit., p. 99 şi urm.).

[5] V. studiile reunite în Digital economy and the disruption of traditional concepts, în
A. De Franceschi, R. Schulze, op. cit., p. 19 şi urm.; sau M. Quéméner, F. Dalle, C. Wierre, Quels droits face aux innovations numériques ?, Lextenso, Paris, 2020, p. 115 şi urm.

[6] V. F. Mezzanotte, Risk Allocation and Liability Regimes in the IoT, în A. De Franceschi,
R. Schulze, op. cit., p. 169 şi urm.; v., de asemenea, studiile reunite în volumul coordonat de S. Lohsse, R. Schulze, D. Staudenmayer, Liability for Artificial Intelligence and the Internet of Things (Münster Colloquia on EU Law and the Digital Economy IV), Hart/Nomos, Baden‑Baden, 2019.

[7] Inter alia, v. studiile reunite în volumul coordonat de S. Lohsse, R. Schulze, D. Staudenmayer, Data as Counter‑Performance – Contract Law 2.0? (Münster Colloquia on EU Law and the Digital Economy V), Hart/Nomos, Baden‑Baden, 2020; egal, v. G.M. Riccio, F. Pezza, Certification mechanisms and liability rules under the GDPR. When the harmonisation becomes unification, în A. De Franceschi, R. Schulze, op. cit., p. 140 şi urm.

[8] Cum ar fi un „Drept al internetului” (v. V. Fauchoux, P. Deprez, F. Dumont, J.‑M. Bruguière, Le droit de l’internet, LexisNexis, Paris, 2017, p. 11 şi urm.; sau T.‑E. Synodinou, P. Jougleux, C. Markou, T. Prastitou, EU Internet Law. Regulation and Enforcement, Springer, 2017, Introducere, p. v şi urm.).

[9] V. Ph. Le Tourneau, op. cit., p. 68 şi urm., nr. 012.11 şi urm.

[10] Uzual, în mod indirect, adică sunt deduse pe cale de interpretare, astfel cum s‑a arătat în doctrină V. M. Nicolae, Principiile cardinale ale Noului Cod civil în doctrină şi jurisprudenţă, în RRDP nr. 3‑4/2021 [V. Stoica (coord.), 10 ani de aplicare doctrinară şi jurisprudenţială a Codului civil],
p. 32 şi urm. (principiile reţinute convingător ca fiind cardinale: principiul demnităţii umane, prin­cipiul autonomiei private, principiul egalităţii şi principiul proprietăţii).